Lume chinuita

Dar deodata calatorul, se sperie de lume
Soarele arde cumplit, dar totusi nu raspunde,
La jocul dur al mintii, la cantul ne-ncetat.
Si totusi calatorul, priveste-nspaimantat.

Nepasarea lumii, neprimitor popor,
Zvantat de saracie si chiar lipsit de spor.
Si morile de vant, aduc mereu tacere,
Copiii mici alearga, prin frageda durere.

Case daramate, copaci uscati si morti,
Batrani nebuni pe strada, faceau foamea in zori.
Plansete haine, in sumbrul cimitir,
Si vag bate un clopot, cand suna a delir.

Usor, mai bate vantul, pe strazile pustii,
Si calatorul plange, in ganduri cenusii.
Si a plecat indata, din asta lume moarta,
Si dus a fost departe, purtat de a lui soarta...